Descrierea de mai jos este preluată din lucrarea Adventul. Crăciunul. Cele 12 nopți sfinte. Texte antroposofice de Crăciun – Rudolf Steiner, Emil Bok, Sergej Prokofieff (nedatată), apărută sub îngrijirea și contribuția ramurii antroposofice Câmpia-Turzii, capitolul Timpul Adventului și cele 4 virtuți. Extrase și prelucrate din „Ciclul anului drept cale de inițiere” de Sergej Prokofieff, traducere Traian Dragoș, pag. 16-32. Textul ne este pus la dispoziție prin amabilitatea Amaliei Gabor. Cartea la care se face referire a apărut ulterior sub titlul Ciclul anual ca drum de inițiere pentru trăirea ființei lui Christos. O analiză esoterică a sărbătorilor de peste an la Editura Univers Enciclopedic.
Săptămânile Adventului care se desfăşoară între 24 noiembrie şi 24 decembrie, constituie perioada de pregătire spiritual-sufletească a omului, pentru primirea în sine cu toată bucuria sufletului, a esenţei omului primordial, pur, a omului Adam, înainte de căderea în păcatul strămoşesc, prin naşterea Sufletului Nathanic în persoana lui Iisus din Nazaret. Această perioadă până la Crăciun este însă vremea încercărilor lăuntrice. Din acest motiv este necesară pentru fiecare om fortificarea forţelor moral-sufleteşti, exersarea celor patru virtuţi, legate de fiecare săptămână a Adventului: dreptatea, echilibrul interior, curajul, înţelepciunea.
Vorbind despre virtute, Aristotel emite o sentenţă care nu se lămureşte decât în lumina acestui vechi principiu transmis de mistere şi pe care îl încorporează în filosofia sa. Aristotel dă următoarea curioasă definiţie a virtuţii:
Virtutea este o dispoziţie proprie omului care îi permite, inspirându-se din judecăţi rezonabile, să găsească justa măsură între prea mult şi prea puţin.
Aristotel a dat o definiţie a virtuţii, care n-a mai fost egalată de atunci de nici un filosof. El o datoreazã tradiţiilor din mistere, pe care le-a păstrat. Această minunată „justă măsură” trebuie să fie menţinută de cel ce doreşte să fie într-adevăr virtuos şi să permită unei forţe morale să umple de viaţă lumea întreagă.
În această perioadă, lumina vie a Soarelui scade tot mai mult şi sporirea forţelor nopţii indică aceeaşi stare spirituală, prin care omenirea vieţuieşte tot mai mult apropierea evenimentelor petrecute în Palestina. Rudolf Steiner caracterizeazã această epocă, drept vremea ispitirii prin rău, căci în această vreme intervin puterile oponente luciferice şi ahrimanice iar şi iar, atacându-l pe om cu o putere deosebită, chiar dacă o fac în altă formă decât în epocile trecute ale evoluţiei sale când, prin activitatea lui Christos, prin naşterea Sufletului Nathanic, ele au fost dezarmate. Dar ceea ce în trecut avea caracterul unei ispitiri venite din afară, la fel şi fapta de salvare a venit din îndepărtatele lumi cereşti. După începutul epocii sufletului conştienţei, ea a devenit un proces pur lăuntric. Din acest motiv, astăzi, puterile ispititoare ale omului, îl întâmpină din temeliile ascunse ale fiinţei sale şi el nu poate să le contracareze decât prin eforturi proprii individuale, interioare – în deplină libertate. Însă, ceea ce Sufletul Nathanic a realizat odinioară din exterior, pornind din cosmos, pentru întreaga omenire, sufletul omenesc trebuie să realizeze în acest timp al anului, o repetare lăuntrică a faptelor cosmice ale Sufletului Nathanic, prin întărirea propriilor forţe moral-sufleteşti.
Răul, imoralitatea implică întotdeauna o distrugere, însă chiar din clipa în care omul recunoaşte că, dacă face răul distruge ceva, atunci binele se lipeşte de el şi îl poate îndrepta. Ori, aceasta este datoria antroposofiei, care începe acţiunea sa în lume. Ea va face să se înţeleagă că răul este însoţit întotdeauna de un proces de distrugere, că acel proces ia întotdeauna lumii ceva ce îi este necesar.
De aceea, în acest timp al Adventului, datoria noastră este de a dezvolta anumite însuşiri. Aceste însuşiri trebuie să fie căutate şi în vechile centre de mistere, căci ele oglindeau într-un anumit sens evoluţia omenirii. Este vorba de acele însuşiri care mai târziu au devenit cunoscute drept cele patru virtuţi platonice: dreptatea, curajul (prezenţa de spirit), cumpătarea (chibzuinţa) şi înţelepciunea. Cu ajutorul acestor patru însuşiri sufleteşti şi pornind din gândurile Sărbătoririi lui Michael, înţelese just, omului actual îi este posibil să-şi făurească armele interioare împotriva puterilor ispititoare, pe care el le întâlneşte în acest anotimp. Ele pătrund în propriile lui învelişuri, străbătându-le de această dată din afară spre interior. Acest proces este în acelaşi timp însă, o cunoaştere de sine: întâlnirea conştientă ce se pregăteşte cu Păzitorul mic al Pragului pentru un discipol spiritual, dar în subconştient pentru fiecare om care aspiră sincer la cunoaşterea superioară.
Sufletul omenesc este întâmpinat, în intervalul de la Sărbătoarea lui Michael până la Crăciun de patru căi de ispitire, care sunt deosebit de puternice în timpul Adventului, când forţele Întunericului din natură îşi dobândesc culminaţia peste cele ale Luminii.
Prima săptămână a Adventului
Omul trebuie să exerseze, prin concentrare meditativă, zilnic, dezvoltarea cu tărie în sufletul său a sentimentului legat de virtutea dreptăţii karmice, dreptatea karmei universale şi individuale a fiecărui om.
Se ştie că forţele negative din Univers caută să-l abată pe om de pe calea evoluţiei sale normale ce se desfăşoară pe baza legilor karmice elaborate de-a lungul întregii evoluţii a fiinţei umane, de înţelepciunea Înaltei Dumnezeiri. De aceea Sergej Prokofieff caută să scoată în evidenţă care sunt „pietrele de poticnire pe care i le pun în faţă omului aceste puteri ale încercărilor”.
Astfel puterile ispititoare: Lucifer şi Ahriman îl întâmpină pe om în prima săptămână a Adventului prin atacul asupra corpului fizic. Ele vor cu ajutorul unor dovezi de necombătut să-l înşele pe om demonstrând (în gândurile sale) victoria morţii şi a proceselor de mineralizare din natură ce se manifestă atât în simţurile exterioare, cât şi în trăirea interioară, încercând astfel să tulbure raportul just (karmic) dintre Om şi Lume. Dacă omul cade în această ispită, atunci îl ameninţă pericolul de a-şi pierde sentimentul lăuntric de independenţă, rămânând fără verticalitatea sufletească.
Aceasta însă l-ar face să cadă în prăpastia celei mai profunde disperări, la adevărata moarte a sufletului. De aceea omul, pentru a preîntâmpina această primă ispită, trebuie să dezvolte într-o mare măsură în sufletul său virtutea dreptăţii: să dezvolte sensibilitatea lăuntrică de veneraţie şi recunoştinţă faţă de puterile cosmice, care se regăsesc pretutindeni atât în natură, cât şi în om. Aceste puteri îşi au originea, izvorăsc din cercul celor doisprezece iniţiaţi cosmici, mari păzitori ai dreptăţii atotcuprinzătoare şi care se revelează în karma universală, activă, în natură şi om.
Percepţia pură, spirituală a dreptăţii universale, care acţionează pretutindeni ca revelaţia marii karme universale, se vieţuieşte în corespondenţa sa microcosmică în viaţa omenească, drept karma individuală a omului. Această vieţuire nu este întâmplător în legătură cu acel proces interior, ce corespunde cu verticalitatea fiinţei umane. În trecutul foarte îndepărtat, karma individuală a apărut în evoluţia omenirii în perioada lemuriană odată cu verticalitatea, când omul s-a ridicat din poziţia patrupedă.
Acum abia începe karma.
Așa vorbeşte despre acest proces Rudolf Steiner.
Karma, drept karma omenească, abia atunci a devenit posibilă, când omul şi-a folosit mâinile pentru muncă. Înainte omul nu-şi putea face nici o karmă individuală; aceasta a fost posibilă doar atunci când el s-a transformat dintr-o fiinţă orizontală, într-o fiinţă verticală. Aceasta a fost o etapă importantă a dezvoltării omeneşti, întrucât şi-a dobândit mâini libere.
Acest sentiment al dreptăţii, noi îl putem vieţui şi atunci când, în faţa diferitelor încercări la care suntem supuşi (boală, evenimente exterioare etc.), căutăm să manifestăm înţelegerea şi chiar recunoştinţa faţă de posibilităţile de compensare a greşelilor sau păcatelor săvârşite în vieţile anterioare. Prin această dreptate compensatoare, care se exercită prin toată complexitatea sa, datorită intervenţiei forţelor spirituale în viaţa noastră, noi reuşim să eliberăm, fie din astralul nostru sau Eul nostru, forţe care ne-ar trage înapoi în evoluţie. Meditând îndelung asupra originii „necazurilor” noastre, şi exersând această virtute a dreptăţii, se realizează totodată şi un echilibru lăuntric sufletesc, în care sentimentele de pace, linişte şi împăcare înlocuiesc starea zbuciumată a sufletului nostru.
A doua săptămână a Adventului
Atenţia cu care trebuie însoţită desfăşurarea acestei sptămâni este legată de dezvoltarea virtuţii echilibrului, chibzuinţa interioară şi legat de ea, modul de exteriorizare prin vorbire. Vorbirea crează în suprasensibil influenţe importante şi trebuie să acordăm Logosului omenesc importanţa ce derivă din originea spirituală a Logosului.
De această dată, puterile ispititoare îl asalteazã pe om mai mult în corpul său eteric. Prin aceasta doresc să răscolească în interiorul său acele însuşiri care duc la creşterea dorinţelor egoiste, necumpătate, la o intensificare a poftelor, a lăcomiei faţă de forţele de viaţă. Ceea ce a avut loc în trupul nostru la începutul epocii atlanteene, manifestându-se dezlănţuit în procesele noastre fiziologice, aceste forţe sunt azi vieţuite de noi în mod sufletesc-eteric. Astfel instinctele inferioare ale omului răscolite prin corpul eteric, caută să pună stăpânire pe el într-un mod mai puternic decât în alte perioade ale anului. Acest tumult se foloseşte de egoismul nostru, încă foarte puternic, de iubirea noastră de sine care se cuibăreşte şi ne dirijează adesea din adâncurile ascunse ale conştiinţei noastre, ale caracterului nostru. El este prezent în tot ce este unilateral, ceea ce nu cuprinde pe cei din jur trezind în noi dezlănţuiri asemenea unor furtuni ce se extind.
Tot în această perioadă, puterile oponente urmăresc pervertirea darului vorbirii, în noi. Ele încearcă să folosească această capacitate a vorbirii ca pe o armă în folosul lor, şi vorbind figurat, să transforme limba noastră într-un ac ascuţit, otrăvitor, pentru a o împiedica să devină spada adevărului de foc, ascuţită, cu două tăişuri.
Această influenţă a puterilor oponente în corpul nostru eteric, poate fi împiedicată prin forţa sufletului nostru, dezvoltând virtutea cumpătării şi a chibzuinţei şi în domeniul vorbirii. În acest sens, în această săptămână trebuie să medităm şi la exerciţiul „cuvântul just”, recomandat de Rudolf Steiner ca meditaţia săptămânală pentru ziua de luni. Ea poate fi reluată în tot cursul săptămânii:
De pe buzele celui ce se străduieşte spre o dezvoltare superioară să pornească numai ce are sens şi importanţă. Orice vorbire de dragul vorbirii (flecăreală) doar pentru a-ţi trece timpul, este dăunătoare. Să se evite conversaţia obişnuită în care se amestecă de toate; să nu se evite însă orice contact cu oamenii pentru a putea realiza cele de mai sus. Căci tocmai prin comunicare, vorbirea, treptat, poate deveni plină de sens. Orice spui şi orice răspunzi să fie cu conţinut şi bine chibzuit. Nu vorbi niciodată fără rost. Taci cu plăcere. Ascultă mai întâi liniştit şi apoi prelucrează.
Aceste virtuţi nobile interioare, sunt potrivite în mod deosebit, pentru a menţine organismul nostru vital, corpul eteric în echilibru, la fel cum cele șapte planete ale sistemului nostru solar se susţin reciproc una pe alta, pe baza unei corelaţii armonioase, generând astfel echilibrul forţelor în mişcarea lor.
Aceste virtuţi erau la îndemâna omenirii până în timpul când substanţa iubirii cosmice a intrat în sfera Pământului prin Misterul de pe Golgota. În centrele de mistere din timpurile precreştine, discipolilor le stăteau la dispoziţie virtuţile cumpătării şi chibzuinţei, ca unicul mijloc de luptă cu egoismul, izvorul care înalţă în om neîncetat dorinţe şi pofte (locul acestora se află jos, în subconştient, unde se găsesc forţele eului inferior, ale eului luciferic şi ahrimanic).
Pe de altă parte, exersarea acestor două virtuţi a dat posibilitatea discipolului misterelor să pătrundă mai profund în acele taine, care sunt în legătură cu formarea vorbirii în organismul omenesc. Acest proces care este în legătură cu naşterea vorbirii, Rudolf Steiner îl descrie legat de Misterele din Efes, astfel:
Discipolul din Efes a fost atenţionat la următoarele: atunci când el vorbeşte privit suprasensibil, emană din gura sa valuri de foc-apă. Este cuvântul ce se înalţă conform gândurilor. Şi astfel în vorbire urzeşte gând-simţire, în timp ce mişcarea vie a valurilor vorbirii se diluează şi substanțializează drept aer spre foc, apoi se materializează drept apă ș.a.m.d.
În aceeaşi conferinţă, Rudolf Steiner a stabilit că „elementul apos” al vorbirii „se revarsă ca o selecţionare, emanaţie a glandelor în organismul omenesc”. Această descriere ne atrage atenţia asupra faptului că forţele luciferice pătrund în elementul cuvântului, legat de gânduri, iar forţele ahrimanice de asemenea acţionează, însă ca o revărsare în jos în simţire, ca nişte picături. Aceste emanaţii trebuiesc însă învinse de om pentru a elibera cuvântul, ce se materializează prin elementul aerului, de egoism.
Numai astfel, privit suprasensibil, logosul omenesc poate să devină copie adevărată a Logosului universal. De dragul purificării cuvântului, ca elementul ce se înalţă, discipolii vechilor vremuri trebuiau să-şi dezvolte virtutea chibzuinţei, a reflexiunii, iar pentru elementul ce coboară, virtutea cumpătării. Căci cuvântul omenesc nu se poate apropia decât treptat de modelul său macrocosmic, chintesenţa chibzuinţei şi a cumpătării – şi aceasta numai într-un deplin echilibru.
Săptămâna a treia a Adventului
În această săptămână, fiinţa noastră trebuie să dezvolte în mod deosebit virtutea curajului, a prezenţei de spirit în situaţii chiar deosebite care apar.
Această exersare a curajului pe plan fizic are o importanţă deosebită nu numai pentru contracararea atacurilor fiinţelor şi încercărilor în săptămâna Adventului, de exemplu prin minciună, dar creează nucleul facultăţilor spirituale de care va avea nevoie omul, mai curând sau mai târziu (ceea ce depinde de fiecare om în parte) pe drumul dezvoltării sale spirituale, înainte de întâlnirea cu Păzitorul Pragului. Este esenţa acelui curaj, care va trebui mult dezvoltat pentru a face faţă scindării forţelor gândirii, simţirii şi voinţei care sunt unite în prezent printr-o legătură organică.
Rudolf Steiner spune:
În cazul dezvoltării superioare a omului, firele care unesc cele trei forţe fundamentale se rup… şi de acum înainte, legătura dintre ele nu se mai stabileşte prin nici o lege sădită în ele, ci prin conştienţa superioară trezită în om… Abia prin această transformare a fiinţei sale, omul poate intra în legătură conştientă cu anumite energii şi fiinţe suprasensibile.
Şi pentru această acţiune este nevoie de un curaj deosebit. Puterile luciferice şi ahrimanice se apropie de al treilea constituent al fiinţei omeneşti, de corpul astral. Ele vor să trezească în el toate pasiunile posibile, printre care frica şi în general sentimentul de teamă. Dacă acest sentiment posesiv, azi îndreaptă fiinţa omului spre o adeziune puternică faţă de minciună, în etapa pregătirii omului spre dezvoltatea superioară, în pragul lumii spirituale, în faţa Păzitorului Pragului este vieţuită, dacă nu ne pregătim corespunzător, ca şi groază paralizantă. Este aceeaşi teamă care se resimte în pragul scidării în fiinţa sa a gândirii, simţirii şi voinţei. El se teme nu numai că o să-şi piardă echilibrul interior, ci că se pierde pe el însuşi.
Se poate spune că fiecare neadevăr răsare în ultimă analiză din frica subconştientă, iar exprimarea chiar a celui mai neînsemnat adevăr, pretinde un curaj deosebit. Chiar orice nerăbdare, faţă de gândurile şi părerile semenilor noştri, se naşte dintr-o stare asemănătoare, dintr-o laşitatea subconştientă. Faţă de aceste ameninţări, virtutea curajului, a vitejiei, se poate spune, sau a prezenţei de spirit (căci trebuie să reacţioneze şi spontan) prelucrate ca exerciţii efective în diferite situaţii, pregătesc capacitatea, forţa interioară necesară pentru a nu te pierde în faţa unor situaţii concrete. Un bun exerciţiu săptămânal recomandat de Rudolf Steiner, care este legat de a treia săptămână a Adventului, este:
Dă atenţie gândurilor tale! Gândeşte numai lucruri importante. Învaţă treptat ca în gândurile tale să deosebeşti esenţialul de neesenţial, eternul de trecător, adevărul de părerea personală (sau minciună). Când asculţi pe semenii tăi încearcă în interior să fii absolut liniştit şi să renunţi, atât în gânduri cât şi în sentimente, la orice aprobare, dar mai ales la orice judecată sentenţioasă (critică, dezaprobare).
Pe lângă dezvoltarea curajului în sine, în a treia săptămână a Adventului, Serghej Prokofieff dă o atenţie deosebită cerinţei de a dezvolta curajul de a gândi, curajul legat de dezvoltarea gândirii pure, a gândirii vii, cum o numesc alţi cercetători, eliberată de senzorialitate. Ea singură este capabilă de a se apropia de faptele lumii spirituale, dar totodată să poată antrena conştient ca o emanaţie a Eului superior, polarizarea forţelor pentru a contracara pe multiple planuri tentaţia forţelor luciferice şi ahrimanice.
Reîntorcându-ne la facultăţile pe care trebuie să le dezvolte un discipol spiritual, curajul este necesar nu numai pentru a putea rezista în faţa scindării gândirii, simţirii şi voinţei, în pragul lumii spirituale, ci şi de a se putea orienta just în această lume. De aceea pentru discipolul spiritual este de o importanţă deosebită să-şi dobândească deja în lumea fizică senzorială o gândire justă. Calea de parcurs este descrisă de Rudolf Steiner în cărţile sale.
Rudolf Steiner scoate însă în evidenţă pe lângă calea cunoaşterii, cealaltă cale mai grea dar mai sigură:
Dar mai există o cale care este mai sigură şi mai ales mai exactă; în schimb însă pentru mulţi oameni, mai grea. Ea este prezentată în cărţile mele – Teoria cunoaşterii, a concepţiei despre lume a lui Goethe şi Filosofia Libertăţii. Aceste scrieri redau ceea ce gândirea omenească poate să-şi prelucreze, când gândirea nu se dăruieşte impresiilor fizic-senzoriale ale lumii exterioare, ci numai sie însăşi. Atunci lucrează gândirea pură, la fel ca o fiinţă vie în sine […].
În ciclul prezent de evoluţie, dezvoltarea gândirii pentru iniţiere modernă, este indispensabilă, pentru că omul îşi dobândeşte azi adevărata sa libertate pe Pământ numai în gândirea sa. Şi pornind din această libertate, el trebuie să-şi făurească singur spada sa michaelică, a gândirii eliberate de simţuri, pentru a dezarma puterile luciferice şi ahrimanice! Curajul de a gândi, curajul de a-şi realiza propria libertate, aceasta este virtutea cu ajutorul căreia poate fi săvârşită în interior a treia jertfă a Sufletului Nathanic, jertfă legată de marea imaginaţie a Arhanghelului Mihail sau a Sfântului Gheorghe, care învinge Balaurul.
Săptămâna a patra a Adventului
Săptămâna dinaintea Crăciunului este perioada cea mai agitată privită din exterior, iar ca o contrapondere are nevoie de deschiderea cea mai largă a sufletului pentru a primi în sine înţelepciunea universală legată de apropierea sărbătoririi unor evenimente de o importanţă deosebită pentru evoluţia omenirii, a căror reflectare acţionează puternic şi în zilele noastre.
Cea mai încercată parte a omului spiritual în aceste zile este însuşi Eul său. Puterile ispititoare atacă elementul cel mai dezvoltat până azi, şi cel mai interior al omului. Perioada cea mai apropiată de Crăciun care se situează în miezul nopţii de iarnă, este cea mai părăsită de călăuzirea cosmică superioară, omul trebuind să se bazeze cel mai mult pe sine însuşi, dezvoltând virtutea înţelepciunii. Acest fapt îi oferă însă şi posibilitatea de a se cunoaşte cel mai bine pe sine, exersând o cunoaştere meditativă mai aprofundată asupra întregii sale deveniri.
Pe lângă acest proces meditativ introspectiv, există totodată pericolul cel mai mare de a cădea pradă celor mai diverse iluzii, facilitat de acea căutare mistică a sufletului din preajma sărbătorilor, care găseşte plăcerea în a se desprinde de materie, de necazuri, de durere, şi să găsească pacea în înălţimi, marea tentaţie luciferică.
Ce vieţuia în antichitate, un discipol al misterelor în timpul imediat dinaintea solstiţiului de iarnă? Fiind considerat timpul cel mai tainic al anului, în care discipolul poate ajunge cel mai uşor în pragul lumii spirituale, imperceptibil pentru conştienţa cotidiană, puterile luciferice şi ahrimanice vor însă să împiedice cu toată puterea, vieţuirea conştientă de către om a acestui proces, inclusiv întâlnirea cu Micul Păzitor al Pragului. De fapt este lupta împotriva dobândirii adevăratei cunoaşteri de sine. Lucifer caută în această perioadă a anului să diminueze conştienţa de sine a omului, încercând să-l scufunde într-o mistică nebuloasă plină de fantezie şi visare.
Ahriman pe de altă parte, caută să-l încătuşeze pe om în plasa unor gânduri învârtoşate de reprezentări materialiste, să-l învăluie în plasa automatismelor. Desigur, aceste puteri oponente caută să ascundă în faţa omului aspectul falsificării realităţii din faţa Eului, din această viaţă, precum şi din vieţile anterioare. Se mai poate spune că Ahriman caută să facă neobservată deschiderea porţilor spirituale din această perioadă a anului, pentru fiecare om, iar Lucifer vrea să-l lase pe om să intre în lumea spirituală, însă pe sub domeniul Păzitorului Pragului, adică în stare de reverie. Cuvintele lui Rudolf Steiner sunt:
Dacă omul ar vrea să intre în lumea sufletească-spirituală fără să aibă întâlnirea cu Păzitorul Pragului, atunci ar cădea din iluzie în iluzie.
Această ispitire dublă poate crea şi o stare interioară deosebită legată de pierderea amintirii karmice şi mai ales corelaţia cu unele consecinţe obiective actuale ale faptelor petrecute, care se mai numesc amintirile fiinţiale obiective.
Această memorie universală a tuturor încarnărilor omului şi al cărei purtător este Păzitorul Mic al Pragului, poate fi pusă în opoziţie cu memoria din viaţa cotidiană, cu capacitatea amintirii obişnuite. Trebuie să fim atenţi ca această „memorie inferioară”, care este temelia pentru vieţuirile Eului nostru inferior să fie învinsă, adică să fie conştientizată, lăsând să predomine în actele noastre, în cursul dezvoltării spirituale, corelaţia dintre memoria universală (consecinţa faptelor noastre) şi activitatea Eului superior, Eul nemuritor. Rudolf Steiner spune:
Astfel karma trecută a omului, care constituie o parte esenţială a trăirilor interioare ale Eului său superior, constituie în acelaşi timp şi o amintire, o memorie mai profundă; drumul spre ea este unul din scopurile adevăratei cunoaşteri spirituale.
Prin dezvoltarea curajului, exerciţiul practicat în a doua săptămână a Adventului, şi a prezenţei de sine, acum omul este călăuzit să exerseze această amintire obiectivă, nu numai a vieţuirilor şi evenimentelor din anul ce s-a scurs, ci într-un mod atotcuprinzător reamintirea vieţilor trecute, a etapelor de dezvoltare a fiinţei umane. Această însuşire o vom folosi mult la vieţuirea celor 12 Nopţi Sfinte.
În această săptămână este necesară exersarea unei noi însuşiri, şi anume virtutea înţelepciunii. S-a mai amintit că în aceastã perioadă omul este părăsit de călăuzirea cosmică, inclusiv de forţele solare, fiind lăsat să se sprijine pe el însuşi. Se poate spune că în fiecare an în timpul acestei perioade scurte, omul şi-a luat în mână propria sa dezvoltare interioară, fiind comparat cu situaţia în care se găseşte discipolul spiritual în momentul în care a ajuns în faţa Micului păzitor al Pragului. În acest scurt timp, înţelepciunea universală, inclusiv gândurile îngerului păzitor se îndepărtează de om şi omul trebuie să meargă mai departe pe calea vieţii, folosind resursele forţelor interioare proprii, pe care Eul său le-a putut dezvolta ca forţe proprii de „înţelepciune”. Aceasta reprezintă de fapt forţele prin care el poate să se înalţe singur din Eul său superior, nemuritor. Această perioadă reprezintă o piatră de încercare a dezvoltării sale spirituale, prin care el trebuie să răspundă la întrebarea:
Poate omul acum să preia deplina răspundere pentru dezvoltarea sa sufletesc-spirituală? Poate el să meargă singur mai departe, fără să se sprijine pe vreun ajutor exterior sau interior?
Astfel îi vorbeşte Păzitorul Pragului fiecărui om, în subconştientul său, învăluit de întunericul de nepătruns al nopţii de iarnă, când se apropie Crăciunul.
Să nu treci pragul meu înainte ca tu să fii sigur că întunericul din faţa ta îl vei strălumina cu lumina ta proprie!
Ai tu suficient combustibil în propria ta lampă? Dacă vrei să mergi mai departe, atunci propria ta înţelepciune trebuie să fie atât de mare, încât să poţi prelua misiunea Înţelepciunii ascunse retrase din tine.
Din cuvintele citate reiese în mod limpede, de ce dezvoltarea propriei înţelepciuni, este considerată drept virtute interioară supremă, tocmai în această perioadă a anului. Căci purtătorul înţelepciunii în fiinţa omenească este Eul superior sau Sinea superioară, şi fiecărui om care a ales calea dezvoltării sale prin ştiinţa spirituală, îi revine îndatorirea „de a lucra la purificarea propriei sale karme negative şi căruia îi apare în faţă, la timpul respectiv, ca o imagine reală, Păzitorul mic al Pragului, numit şi dublul său. El se prezintă drept o imagine a tuturor piedicilor care se opun dezvoltării Sinei sale superioare”.
Nimeni nu poate să nască o Sine superioară sănătoasă care în lumea fizică fiind, nu trăieşte şi gândeşte sănătos. O viaţă naturală şi raţională sunt temeliile oricărei evoluţii spirituale adecvate.
scrie Rudolf Steiner. Acest gând este continuat cu precizările:
[…] acum este de cea mai mare importanţă ca discipolul spiritual să dobândească în Eu o concepţie sufletească cu totul aparte, atunci când în el pătrunde conştiinţa unui Eu nou născut, căci prin Eul său omul este călăuza senzaţiilor sale, a sentimentelor, a reprezentărilor, a pornirilor, a poftelor şi pasiunilor sale. Percepţiile şi reprezentările din sufletul său nu pot fi lăsate în seama lor, ele trebuiesc conduse, reglate prin chibzuinţã, reflexiune gânditoare. Eul este acela care mânuieşte legile gândirii şi omul este acela care aduce ordine, prin Eul său, în viaţa de reprezentare şi gândire. La fel stau lucrurile cu poftele, cu pornirile, cu înclinaţiile, cu pasiunile, iar (forţele) conceptele fundamentale etice, devin călăuzele acestor fapte sufleteşti.
De aici rezultă cât de important este de a dezvolta în perioada de pregătire, înainte de naşterea Sinei superioare, a Eului superior, virtuţile amintite: a dreptăţii (verticalităţii), a cumpătării, a curajului (a prezenţei de spirit) şi a înţelepciunii. Ele îl conduc pe omul care aspiră la înţelepciune spirituală în această lume suprasensibilă. Fără aceste virtuţi nu este posibilă naşterea Sinei superioare în sufletul omenesc într-un mod corect.