Către o nouă știință economică

de Christopher Houghton-Budd

Traducere: Dan Botez

(partea I)

Știința economică ne privește pe noi toţi. Viaţa modernă este torturată de crize economice. Înainte vreme, cultura umană nu a trebuit niciodată să se supună atât de deplin criteriilor vieţii economice. Victima acestui proces este şi va continua să fie umanitatea însăşi, atât la nivel colectiv, cât şi individual. Totuşi, ar fi posibil să se găsească un element care să dea acestei științe o neaşteptată vitalitate, astfel încât să conducă spre consecinţe practice pe care oamenii să le vieţuiască într-un mod cu adevărat social. Această lucrare este o căutare pentru o adiere a magicului în sfera economiei științifice, o abordare care înflăcărează imaginaţia şi animă sufletul. Într-adevăr, în ceva de felul acesta se află perspectiva că știința economică poate, în definitiv, să-şi piardă reputaţia sa de „ştiinţă întunecată” şi să furnizeze un fundament pentru o viitoare renaştere culturală.

Prefaţă

Ideile exprimate în această lucrare nu sunt cu totul noi. Multe dintre ele pot fi regăsite la nivel germinal în Etica1 lui Aristotel şi „explicate”, „clarificate” în opera lui Rudolf Steiner2. Din trei motive, totuşi, nu am făcut referiri explicite la nici unul din cei doi autori. În primul rând, această lucrare nu este menită să fie una ştiinţifică; este destinată să fie o serie de schiţe; iar cititorul ce are un interes mai intens asupra ideilor prezentate le poate aprofunda studiind direct lucrările citate. În al doilea rând, obiceiul de a construi demonstraţii proprii bazate pe afirmaţiile altora insinuează că înţelegerea noastră obişnuită este incapabilă să descopere concepte reale pentru ea însăşi. De vreme ce o componentă a scopului meu este de a distinge între esenţa științei economice (ce poate fi înţeleasă de oricine) şi aplicaţia științei economice (domeniul destinat „experţilor”), nu am văzut o necesitate în a presăra textul cu ghilimele. În al treilea şi cel mai important rând, această lucrare este bazată pe activitatea economică practicată de mine timp de şase ani, prin care am căutat să descopăr realităţile de care au vorbit Aristotel şi Rudolf Steiner. Rezultând din această motivaţie, am simţit că această lucrare trebuie să fie de sine stătătoare.

În cei 20 de ani dintre cele două ediţii ale acestei lucrări, am adâncit şi extins această experienţă, această cunoaştere, în mai multe părţi ale lumii şi cu privire la subiecte pornind de la ecologizarea economiei locale până la viitorul politicii monetare globale. Activităţile multiple şi variate în care am fost implicat alături de oameni din toate domeniile vieţii economice moderne nu au avut ca rezultat o calificare pentru ceea ce am scris iniţial. În consecinţă, a doua ediţie a acestei lucrări nu s-a schimbat în aspectele sale majore, lucrul principal constând în îndepărtarea cuvintelor de gen masculin, atunci când au fost folosite alături de cele ce indicau femininul.

Introducere

Pentru noi toţi, economia nu este doar un fapt al vieţii, a devenit ceva ce trebuie să-l înţelegem, aproape un aspect al necesităţii. Cu fiecare moment care trece, omul este angrenat în procesul economic. Deşi avem tendinţa să gândim despre economie ca fiind o sferă îndepărtată, un domeniu al experţilor şi apanajul celor bogaţi şi puternici, este de fapt, în realitate, la îndemâna fiecăruia dintre noi. Fiecare acţiune de-a noastră are o consecinţă economică şi este prin ea însăşi economică. Nu putem exista fără ca, în fiecare moment, să producem şi să consumăm. Sunt nenumărate şi nesfârşite activităţi ale fiecărui om care se adaugă, putem spune, lumii economice.

Chiar şi aşa, lumea economică este percepută ca fiind una exterioară. Citim, auzim şi vorbim despre problemele lumii economice, ca şi cum ele vin spre noi dinspre o zonă străină nouă. Nu înţelegem că evenimentele economice sunt generate chiar de noi. Vedem puterea băncilor, dar nu vedem cum această putere derivă din propria noastră utilizare inconştientă a banilor. Noi „economisim” bani, crezând că ei cumva stau în bancă, aşteptându-ne să venim şi să-i retragem. În realitate, desigur, ei sunt puşi imediat la muncă de către bancă – în scopuri care ar putea, sau nu, să ne placă, dar asupra cărora nu avem un cuvânt de spus. Vorbim despre inflaţie ca şi cum ar fi o forţă extraterestră şi omitem să vedem că propriile noastre acţiuni sunt cele ce creează acest aşa-numit „inamic public”. În definitiv, astăzi, puţini oameni nu ar cumpăra teren dacă ar avea şansa să o facă – şi totuşi, „cumpărarea de teren” este o imposibilitate economică, consecinţa sa fiind falsificarea crescândă a valorilor.

Economiştilor le place să creadă despre specialitatea lor că este o ştiinţă. Considerând lucrurile din toate punctele de vedere, fundamentul este slab pentru o asemenea aserţiune, doar dacă, totuşi, ceea ce se intenţionează este numai străduinţa modernă de a se imita ştiinţele fizice. Înainte de orice altceva, economia este o imagine sau o reflexiune a fiinţei umane. Este un comentariu asupra umanităţii. Nu poate fi ştiinţific, până nu va recunoaşte că este un mod specific de interpretare a fiinţei umane. Economia nu poate fi nici omenesc în consecinţele sale, şi nici capabilă de o adevărată cunoaştere, până când nu va fi înţeleasă relaţionarea sa aparte cu omenescul. Atât timp cât economia provine din astfel de idei cum sunt cele ale forţelor aleatorii şi abstracte ale cererii şi ofertei, pretenţia sa de a fi o ştiinţă este chiar falsă. O descriere mai adecvată ar fi: presupunere, pronosticare.

Desigur, este convenabil şi confortabil să privim economia ca fiind o regiune misterioasă a vieţii, la care doar iniţiaţii au acces. De asemenea, este mai confortabil pentru noi să fie oameni la care să ne putem adresa în vremuri de nevoi şi spre care să ne putem îndrepta în vremuri de criză. A căuta atât cauza, cât şi remediul dincolo de noi înşine este o regretabilă slăbiciune din partea noastră. Regretabilă, pentru că atât cauza, cât şi remediul sunt conţinute în noi înşine. Credinţa că economia este o lume în afara noastră, cuprinzând forţe exterioare nouă, este un obicei dăunător ce conduce spre necazuri. Consolându-ne cu asemenea vise, abdicăm de la un obiectiv principal şi de la un scop al vremurilor noastre, cel de a deveni treji din punct de vedere economic. Impresia că economia se desfăşoară în afara noastră este dovada evidentă a eşecului de a înţelege, chiar luând în considerare doar acest aspect, acest deziderat al epocii noastre.

Economia mondială este în afara controlului. Caii au luat-o la fugă şi nicio strategie economică, plan mondial sau o nouă teorie nu pot să-i strunească. Gândirea noastră greşită caută caii în zadar, nefiind capabili să recunoaştem că în tot ceea ce facem suntem noi înşine cei care creăm condiţiile pe care apoi le trăim. Dacă cumpărăm o pungă cu zahăr, creăm toate procesele din spatele ei, inclusiv excesele chimice din agricultură, precum şi nedreptăţile exploatării din Lumea a Treia. Activităţile noastre zilnice constituie substanţa economiei, materia asupra căreia lucrează economiştii. Atât timp cât rămânem inconştienţi asupra economiei, trăind „uşuratic”, generăm condiţii pentru care economiştii, oricât de străluciţi ar fi ei, nu vor putea furniza un remediu. Nu este nicio cale de a însănătoşi mediul economic din vremurile noastre dacă de-a lungul şi de-a latul Pământului stăruim în ignoranţa noastră economică.  Cu alte cuvinte, nu este nimic mai ne-economic decât să nu cunoşti ce este economia ca știință.

Atunci, ce este economia? Aceasta este o întrebare ce nu-şi poate găsi răspunsul în mod direct. Este mai bine să ne mişcăm în jurul întrebării. Un punct de pornire bun este să luăm în considerare ceea ce se întâmplă în procesul de vânzare şi cumpărare. Cineva cumpără sau vinde lucruri la un anumit preţ. Totuşi, economia nu este preocupată cu lucrul ce a constituit obiectul schimbului, ci cu preţul. Lucrurile făcute de om sunt parte a naturii; dar preţul nu este parte a naturii. Este o invenţie umană. Păsările şi animalele nu au preţuri la care să se gândească. Economia lor – sau, altfel spus, mijloacele prin care ele îşi asigură cele necesare pentru existenţa materială – este în întregime parte a naturii. Economia este o activitate omenească deosebită – o creaţie umană ce există în mod invizibil şi distinct faţă de lumea naturii.

În economie totul este invizibil. Preţuri, Valori, Capital – nici una din aceste categorii3 nu are o existenţă perceptibilă senzorial. Şi fiindcă lucrurile economiei sunt invizibile, conţinutul acesteia trebuie să fie cuprins, înţeles prin imaginaţie. Este o greşeală să punem sub semnul egalităţii ştiinţa economică cu ştiinţa fizică, la modul general. Statisticile, modelele şi „legile” aşa-numitei economii ştiinţifice sunt de puţin folos în chestiunile practice, de vreme ce ele descriu ceea ce s-a întâmplat şi nu ceea ce se va întâmpla. În economie, ceea ce s-a întâmplat nu este atât de important; pe noi ne preocupă viitorul. Iar acesta necesită viziune şi percepţie – şi nu statistici moarte.

Preţul

Imaginează-ţi situaţia în care un magazin nu are etichete cu preţuri. Fără etichete cu preţuri, am vedea doar lucruri pe care comerciantul le are spre vânzare. Imaginează-ţi, de asemenea, că banii nu există. Atunci am vedea numai mărfuri pe care oamenii ar trebui să le dea la schimb pentru mărfurile pe care ei le doresc. Fără etichete cu preţ, am vedea doar mărfurile ce sunt schimbate. Desigur, acesta este modul barter, dar nu l-am introdus astfel pentru a nu apela la o întoarcere la vechile forme economice. Intenţionez ceva mai mult prin ne-menţionarea sa. În absenţa etichetelor cu preţuri şi a banilor, singura modalitate ca fiecare parte să poată şti ce să schimbe şi în ce măsură este prin efectuarea unei duble evaluări. În primul rând, ambele părţi trebuie să aprecieze cât valorează pentru ele lucrurile de care au nevoie (pâinea are o valoare mai mare pentru cineva flămând, decât un scaun). În al doilea rând, ambele părţi trebuie să-şi însuşească o idee asupra valorii, pentru ele, a lucrurilor pe care îşi propun să le schimbe (o persoană flămândă va schimba bucuroasă un scaun pentru hrană). Până când nu se efectuează această evaluare în două sensuri nu poate avea loc nicio tranzacţie. Şi doar după ce se face aceasta, poate să apară un preţ prin care fiecare parte se recunoaşte ca fiind în avantaj reciproc. Desigur, oamenii nu se angajează în astfel de acrobaţii ale conştiinţei de fiecare dată când cumpără o cutie de chibrituri sau îşi plătesc biletul de tren, dar dacă ei ar fi să urmeze în gândire tot ceea ce s-a desfăşurat în cursul schimbului, acestea ar fi gândurile pe care le-ar fi avut. Pur şi simplu, ceea ce am descris aici apare în mod negrăit, tacit. A reproduce în gândire ceea ce din alt punct de vedere se desfăşoară intuitiv este unul din obiectivele economiştilor.

În orice tranzacţie, cele două părţi trebuie să-şi amintească fiecare atât nevoile lor immediate, cât şi necesităţile lor viitoare. Când se evaluează lucrul de cumpărat, guvernează întotdeauna nevoia imediată. Pentru a evalua lucrul ce va fi dat în schimb, pe de altă parte, trebuie privit spre viitor. Dacă luăm în considerare schimbul a două lucruri de care nici una din părţi nu se poate lipsi – de exemplu, pâine şi lapte – este limpede că ambele părţi trebuie să primească atât de mult din acel lucru de care au nevoie, până când pot produce mai mult din celălalt. Altfel, ei vor flămânzi sau înseta şi vor fi incapabili să producă destul încât să-şi împlinească nevoile lor regulate. Nu este necesar să se aducă argumentul că acesta este un exemplu nereal. Nu este în principiu nereal. Întra-devăr, în principiu, dacă lucrurile ar fi diferite, o parte tot mai mică a populaţiei ar acumula o cantitate tot mai mare a valorilor disponibile. Exemplu este nereal doar în sensul că, material, fizic, vizibil, o situaţie în care cineva rămâne lipsit de pâine şi moare de foame înainte să poată produce destul lapte cât să-l schimbe pentru mai multă pâine, este nepractică (ceea ce nu înseamnă imposibilă sau de neconceput). Chestiunea este complet reală din punct de vedere economic – adică, altfel spus, invizibilă. Mai mult, ceea ce am descris este chintesenţa schimbului. Prin schimb, valoarea lucrului primit este estimată în termeni ai necesităţii imediate (consumul), iar la valoarea lucrului cedat se ajunge prin referinţă la ceea ce trebuie să se întâmple pentru a avea un lucru (marfă) similar disponibil pentru următorul schimb (producţie – totuşi, nu producţia care s-a făcut, ci producţia care se va face).

De vreme ce ambele părţi trebuie să parcurgă acelaşi proces de evaluare, momentul economic originar nu poate fi înţeles doar dinspre partea singulară a producătorului sau a consumatorului, ci din întrepătrunderea lor. Atunci când trebuie să separăm prin gândire producţia şi consumul, ne-am îndepărtat deja de esenţa economiei. Producând această despărţire, faptul critic este să nu pierdem niciodată din vedere situaţia „originară”, căci ea nu încetează, nu se epuizează şi nu se modifică niciodată. Ideile oamenilor se schimbă în pas cu conştienţa lor, dar esenţa economiei este eternă. Calitatea de întreg a economiei apare din aceasta.

Valoarea

Un preţ apare atunci când valorile lucrurilor (mărfurilor) sunt proporţionale, când schimbul este valoros din punctul de vedere al ambelor părţi. Atunci, ce este valoarea? Valoarea este o „funcţie” a producţiei şi a consumului. Valoarea este creată prin producţie şi este epuizată prin consum. Mai precis, este producerea şi consumarea valorilor de care se ocupă economia. Dacă valorile reprezintă pantofi sau pâine este un aspect secundar, ne-esenţial. Cu cât un lucru se situează mai departe de producerea sa şi se apropie mai mult de consumarea sa, cu atât primeşte o valoare mai mare. Valoarea sa maximă va fi la momentul adevăratului consum, adică atunci când nu mai este folosit în schimburi sau se „pierde” într-un alt lucru (exemplu: ca parte într-o maşină), dar de fapt este consumat, epuizat.

În economie, nu există valoare intrinsecă. Un lucru are valoarea dată sau luată lui prin acţiunile oamenilor. Nu are valoare prin el însuşi. Mai mult, valoarea avută nu este niciodată constantă. Este limpede că valorizarea4 şi devalorizarea lucrurilor fizice este o reflectare a ceea ce li se întâmplă de fapt din punct de vedere material. În mod fizic, nu există nimic care să se afle într-o stare singulară şi permanentă. Morcovii cresc, se maturează şi se descompun. Ei primesc viaţă şi apoi o pierd din nou. Ei ajung să fiinţeze şi apoi să se desfiinţeze. Valorile în economie urmează acelaşi trend. Problema este că noi le tratăm ca şi cum lucrurile nu ar sta aşa. Prin inflaţie, de exemplu, valorile se ridică aparent nesfârşit. Totuşi, în realitate inflaţia aduce cu ea propria deflaţie, demonstrând astfel legea de bază, nestrămutată, conform căreia fiecare valoare creată se epuizează. Ideea că valoarea poate fi depozitată (o idee implicită în achiziţionarea terenului şi larg răspândită în gândirea economică modernă) este o iluzie. Este o iluzie care persistă pur şi simplu pentru că avem încă de identificat ce este ceea ce se uzează (epuizează) de fapt atunci când valorile sunt „depozitate”.

Viaţa întreagă este construită pe baza proceselor de creştere şi decădere, de fiinţare şi desfiinţare. Umanitatea este parte şi grup din acest proces şi prin el suntem legaţi de economic. Din acelaşi motiv, secretul înţelegerii economicului se află în om. Economia este doar un mod specific de abordare a acestui proces, după cum se exprimă el însuşi în viaţa socială.

Capitalul

Se gândeşte în general că motivaţia existenţei științei economice este asigurarea nevoilor materiale umane. Totuşi, acest lucru este adevărat doar pe jumătate. În sine, nu dă o bază pentru înţelegerea economiei, pentru că schimbul exterior al lucrurilor materiale nu este preocuparea sa. Am folosit deja doi termeni ce aparţin economiei – Preţul şi Valoarea. Haideţi să mergem mai departe în natura economiei şi să ne uităm la Capital. Economia are de-a face cu schimbul de valori – un proces invizibil. În cadrul acestui proces, apare constant un eveniment vital: valoarea lucrului schimbat creşte întotdeauna datorită schimbului însuşi, pentru că schimbul se desfăşoară mai aproape de punctul de consumare. Schimbul însuşi creează valoare: apare capitalul. În fiecare moment al schimbului, se întâmplă două lucruri. Pe de o parte, se împlinesc nevoile noastre materiale; pe de altă parte, se renunţă la capital – nu se creează, ci se renunţă, se separă. Este unul din miracolele economiei, acela că prin împlinirea nevoilor noastre materiale, vrând-nevrând şi inevitabil, apare capital. Este inerent procesului economic să fie astfel. Prin aceasta, capitalul în niciun sens nu este invenţia, creaţia sau proprietatea omului, nici individual şi nici colectiv. Capitalul este un dar al lui Dumnezeu.

Sunt conştient că noţiunea „capital”, aşa cum este ea folosită în această lucrare, este în contradicţie cu folosirea sa în general în economie, unde funcţionează tendinţa de a exprima capitalul în termenii predispoziţiei materialiste. De exemplu, dicţionarul Penguin for Economics descrie capitalul ca fiind „cantitatea de bunuri care sunt folosite în producţie şi care au fost ele însele produse”. Imaginea din spatele capitalului, din această lucrare, este aceea că el este un fel de cristalizare sau materializare a capacităţilor pe care oamenii le trăiesc mai întâi ca talente sau daruri cu care ei s-au născut (capital potenţial). Aceste talente pot fi apoi şlefuite sau educate pentru a deveni competenţe aplicate conştient (capital cinetic). Aplicarea unor asemenea competenţe asupra naturii transpare în capital sub formă materială (capital evident). Astfel că imaginea mea despre capital nu este în contradicţie cu înţelesul său convenţional. Pur şi simplu este mai cuprinzătoare.

Procesul economic

Știința economică este sau ar trebui să fie, o recreare şi elaborare în gândire a unui proces de dăruire divină; un proces pe care nu l-am inventat noi şi pe care nu putem, chiar dacă ar fi să încercăm, să-l eliminăm din lume. Este un dar divin în sensul în care ziua urmează nopţii. Cu cât mai deplin înţelegem acest proces şi cu cât mai deplin este exprimat acesta în viaţa noastră economică, cu atât mai economică va deveni societatea noastră. Toate necazurile noastre economice se datorează faptului că procesului economic nu i s-a dat adevărata sa expresie. La rândul său, aceasta se datorează caracterului necorespunzător al ştiinţei economice moderne şi, deci, în ultimă instanţă, debilităţii propriei noastre gândiri. Procesul economic îşi urmează cursul în acest mod:

Prin satisfacerea nevoilor sale materiale, umanitatea creează valori în plus faţă de necesităţile sale materiale. Această valoare suplimentară este capitalul. Capitalul este consumat în producţia următoarelor valori. Procesul este autonom, se autogenerează şi este nelimitat.

Această formulare conţine suma şi substanţa economiei. Şi vă rog să observaţi că esenţa economiei poate fi cuprinsă în domeniul ideilor. Am ajuns până aici fără să înveşmântăm ideile noastre cu exemple de pe scena lumii; şi nici nu am folosit încă termeni cum ar fi „cerere şi ofertă”, „credit” sau „creştere”. Într-adevăr, dacă este să aibă sens aceste lucruri, este esenţial ca anterior să fi înţeles interior – adică în gândire – natura procesului economic. Căci, de îndată ce călătorim în domeniul economiei aplicate, riscăm să pierdem din vedere esenţa sa, mai ales astăzi, când un cuvânt (de exemplu, „capital”) poate avea mai multe înţelesuri. Ansamblul vieţii economice este modelat de procesul economic. Acest proces este arhetipal. El se exprimă atât în exemplul minimal al schimbului cât şi în peisajul maximal al vieţii economice. Toate acestea dau naştere întrebării fundamentale a vremurilor noastre: Cum ar trebui înţeles dreptul de proprietate asupra capitalului?

Capitalul ca şi capacităţi umane

Întreaga economie este impregnată de producţie şi consum. Tot ceea ce este produs trebuie să fie consumat – capitalul, asemenea morcovilor. Morcovii sunt consumaţi atunci când sunt mâncaţi sau când sunt lăsaţi să se descompună; cu alte cuvinte, ei sunt consumaţi când se întorc în natură. Aceasta este la fel cu toate lucrurile materiale – ele provin din, şi se întorc în natură. În realitate, ele aparţin naturii. Oamenii le pot pune în anumite forme, pot să-şi amprenteze munca lor asupra produselor şi apoi să le folosească – dar această amprentare este întotdeauna vremelnică. Natura îşi revendică întotdeauna ceea ce-i aparţine. În cazul lucrurilor materiale, este clar şi evident că în vreme ce oamenii sunt liberi să le modeleze şi să le folosească, ei nu pot să le şi stăpânească. Ele aparţin întotdeauna naturii.

Capitalul este adus sub influenţa aceluiaşi proces de producţie şi consum. Am văzut că el este produs prin procesul schimbului. Dar cum de este aşa? Răspunsul simplu este că atunci când spunem că un lucru ne este mai de folos decât un altul – după cum procedăm în fiecare caz de schimb – nu este doar fiindcă morcovii sunt mai folositori decât un scaun pentru o persoană flămândă; este aşa pentru că lucrul primit permite să aibă loc o continuare a producţiei. Prin schimb, noi trebuie întotdeauna să primim o valoare suficientă până când putem intra din nou în schimb. Voi spune acum, în ciuda distinselor păreri contrare, că lucrurile nu sunt produse de dragul producţiei. Ceea ce noi producem este legat de capacităţile noastre. Morcovii sunt produşi de către oameni hăruiţi în agricultură, scaunele de către tâmplari. Producţia este expresia harurilor şi capacităţilor umane.

Capitalul, ce apare ca şi consecinţă a lucrurilor materiale ce sunt aduse mai aproape de punctul de consum, este creat prin exprimarea acestor capacităţi, consumându-se ele însele prin producţie. Astfel, nu este dificil de văzut capitalul, în măsura în care trebuie să fie consumat, ca „aparţinând” nu de aplicarea (consumul) capacităţilor, ci de dezvoltarea şi hrănirea lor (producerea lor). Într-adevăr, într-un context economic originar, producţia poate avea loc doar pentru că se exprimă capacităţile umane. Capitalul, cu alte cuvinte, constă în faptul că aceste capacităţi sunt iniţial latente – fapt atestat prin multele cazuri de oameni care intră în afaceri având doar o idee sau o intuiţie despre capital.

Capitalul „aparţine” capacităţilor din fiinţa umană – un aspect invizibil, dar nu mai puţin real al vieţii umane. Acum, în acelaşi fel în care lucrurile materiale aparţin întotdeauna naturii, putem spune: capitalul, în timp ce în mod necesar trebuie să fie folosit şi lucrat asupra sa de către un om sau altul, nu poate în niciun sens să aparţină acelui om. El se întoarce de unde a venit – în domeniul ideilor, al talentelor şi capacităţilor; ca prescurtare, lumii spiritului5. Această realitate poate fi înţeleasă dacă recunoaştem că, în timp ce în natură un lucru se întoarce la ea (la natură) prin faptul că se transformă în praf, tot aşa, capitalul se întoarce la spirit prin îndreptăţirea spiritului de a-l absoarbi şi de a forma din nou praful naturii. La nivel arhetipal, nu este nicio diferenţă. Mai mult decât atât, capitalul şi lucrurile materiale, spirit şi natură, sunt o reflexie a unuia în celălalt. Sunt inseparabile în orice proces economic. Nu mai putem crea ceva din natură fără să creăm capital, şi nu putem să-l creăm fără să consumăm capital. Procesul este independent şi autonom. Modul cel mai simplu de a înţelege proprietatea asupra capitalului este de a-l considera ca aparţinând, vorbind la modul general, de viaţa culturală umană – arte, educaţie – acelor aspecte ale vieţii care cultivă capacităţile fiinţei umane. Sarcina economică a vieţii culturale este să consume valorile prin transformarea capitalului în noi capacităţi. Aceste noi capacităţi vor crea la rândul lor noi valori atunci când sunt angajate în domeniul economic.

 

Note

1 Aristotel, Etica, Cartea V, capitolul V, Penguin Books, 1976.

2 Rudolf Steiner, Economice, New Economy Publications, Canterburry, 1993.

3 Prin categorie înţeleg un concept ce permite unui om să-şi organizeze gândirea.

4 Acest cuvânt a fost creat pentru a da sensul opus la „devalorizare” şi pentru a evita confuzia cu „evaluare”

5 Această alegere a cuvântului ar putea ofensa mintea modernă, dar nu ştiu cum să fac altfel o referinţă simplă la o atât de complicată parte a existenţei. Nu-mi propun să lustruiesc filosofic această alegere a cuvântului, căci eu cred că poate fi folosit fără o astfel de justificare. În mod evident, alegerea mea contestă conceptele materialiste ale vieţii umane, dar să discut pe un asemenea subiect ar presupune o abatere prea mare de la scopul meu.

Lasă un răspuns